Plec grăbit spre birou… mi-am luat telefonul? Check. Am încuiat uşa? Check. Mi-a blocat vreun agent de vânzări idiot cu maşina de firmă ieşirea din curte? Nu.
Dau să închid poarta şi mă împiedic de ceva gri şi pufos. Miau.
Încerc să-i explic că mă grăbesc dar nu-i pasă. Se joacă printre picioarele mele.
Îmi dau seama de penibilitatea grabei mele în faţa inocenţei auto-alintării de pisicuţă neştiutoare.
Mă opresc două minute. Cobor la nivelul conversaţiei, o mângâi, vorbesc un pic cu ea şi fug.
Simt că am trăit cea mai adevărată clipă din săptămâna asta de stres, o clipă simplă şi adevărată. Vreau înapoi. Vreau să respir.
Este o pisică de fericire, care nu vine decât din când în când, iar când o vezi te bucuri. Nu ştii când şi dacă se va mai întoarce.
Oooo, ce kitty dulce. Io zic sa o botezi si sa o transformi in pet.
La fel m-am simtit saptamana trecuta cu Pisi de la mine de la serviciu…
deci poza asta asa ti-as sugera sa i-o arati si la Danciu! sa vad comentariul lui. ptr ca mie mi se pare foarte reusita. chiar dispare idea aia de animalutz bibelou..parca te capteaza in poza. serios, nu i-o arati? chiar vreau sa vad daca comenteaza ceva?…a da. s-ar putea sa comenteze de urechesa taiata, dar altceva…ff curioasa about that!
@michaella > Da, o sa i-o duc sa vada, poate un pic mai incolo, dupa ce mai “produc” cate ceva care merita vazut.
Mie mi-a placut foarte mult textul. M-a …dus acolo.
Super!