Îmi amintesc că am citit undeva faptul că un om bogat nu este acela care are mult lucruri sau mulţi bani, ci acela care are nevoie de mai puţin decât are.
Am impresia că nu mai ştim să fim bogaţi. Ne trebuie mai mult, mai mare, mai rapid, mai roşu, mai repede. Ne pierdem echilibrul, accelerăm spre limita de aderenţă, suntem pe cale să pierdem contactul cu şoseaua.
Stresul, agitaţia, timpul care fuge… homo sapiens nu a fost conceput pentru viteza asta. Oare simt toate astea doar pentru ca nu mai sunt copil, pentru că am început să cunosc grijile sau rasa noastră accelerează, a făcut şoferul stop cardiac la volan şi nu ne dăm seama că societatea se îndreaptă spre prăpastie?
Simt că trebuie să fiu undeva, să merg, să rezolv, să mă agit. Nu înfăptuiesc nimic, doar îmi pierd liniştea.
Oare vom mai prinde liniştea ca bătrânii de pe băncile de lemn din faţa porţilor satului din copilăria mea? Oare nu vom cădea laţi, alergând după cine ştie ce promoţie sau proiect?
Îmi amintesc ce însemna “cunoştinţa” înainte de lovitura de stat din 1989. Cunoştinţele se vizitau, îşi împrumutau o cană de zahăr. Aveau timp să povestească, să se vadă de SRL la un porumb fiert. Mai ştiţi ce însemna pe vremea aceea SRL-ul?
Cred că trebuie să ne regăsim bogăţia, să ne regăsim echilibrul, să ne dăm seama că lumea asta a noastră nu este decât o mare reclamă de prost gust la Coca Cola turnată de Vanghelieni fără cultură, de senatori, deputaţi şi consilieri cărora li se rupe de noi.
Trageţi semnalul de alarmă, toată lumea jos din tren. Naşu’ şi mecanicul de locomotivă, biletul la control.
Aşa cum vă povesteam, am fost plecaţi la munte. Am fost pe Cheile Ţăsnei, undeva deasupra de Herculane.
